într-o zi

mi-am pus rochia cu zâmbet şi aşa am pornit
eram la un capăt de drum oamenii nu mă mai cunoşteau
atunci am sădit o grădină şi am înţeles tainele bulbilor
acum două ierni cele mai frumoase femei
îşi injectau sufletul cu taxol în fundeni
ningea potolit ele se îndepărtau graţios
dincolo de viaţă cu o eleganţă tăcută
fiecare secundă devenea un anumit fel de
a lasă urme de a scrie cu creta în minţile altora
a pleca frumos este mai mult decat a învăţa sa trăieşti
de atunci n-am mai plâns
de atunci mă strecor în alţi oameni
cresc în rădăcinile lor lăsând urme discrete de bulbi
albăstrui, cine ştie…