există un gen literar în care nimeni nu plânge
în care apele se opresc apele nu mai curg
metastaza tăcerii în formă de absenţă
nu există ieşire
numai penumbrele tale peste umerii mei
doar însemnele
mâinile mi se crapă uşor devin un deşert
hai să ne facem loc în aceeaşi iubire
hai să ne învârtim
în mine nu se mai rătăceşte mai nimeni
demult
mi s-a făcut sete în propria carne
este atât de târziu iarna asta
decorul se destramă uşor sub o lampă difuză
un singur tablou în care tu ai uitat o privire…
fiecare femeie poartă o vreme mirosul cuiva, un ecou
acum, de ce mă mângâi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu