“stai dreaptă!”

îmi spunea şi lumea îmi părea atunci infinită nu îmi mai simţeam degetele mă camuflam eram o dâră albastruie cu lumânări mici în mâinile îngheţate se întâmpla mereu cam la fel pană într-o zi când s-a dus

oamenii mă privesc întrevăd o femeie peste care să îsi înfăşoare braţele sus jos împrejur pe care să o pună la vedere să facă poze ca şi cu Mica Sirenă să îi împletească celulele într-o zi m-au developat în mijlocul mulţimii apoi m-au aşezat în sticluţe frumos colorate am plâns

căpătasem o piele amară în care cuvintele lumii se îndrăgosteau ca de un portocal

unele m-au iubit până când mi-au deşirat degetul cu care scriam literele cuvintelor ei

aşa am învăţat să amestec vopseluri şi acum mă pictez pe linia coapsei până acolo unde plecarea mă doare într-atât încât desenez un cadavru

am să înnebunesc într-o zi o să mă otravească asfaltul din oameni lipsa semnelor blânde şi vântul

primăvara începe cu brânduşe de plumb mama mă tot cheamă în moartea ei caldă să mă înveselească să ne prindem de mâini şi să îmi şoptească “ stai dreaptă!”