Faceți căutări pe acest blog

luni, 18 ianuarie 2010

ar fi trebuit să îmi scrii
pentru că din mine
pietrele au început să cadă
ca dintr-un zid nemângâiat
să locuieşti în mijlocul unei
mulţimi incolore
ca şi o frânghie
pe care fiecare să se lungească
să se pre-lungească
ca un ţipăt surd
cautând o enclavă
un teren amorţit
în care să-şi înfigă pumnalul



paşi mărunţi
pe scări
o femeie
cu umerii goi...

2 comentarii:

  1. Cu câtă bucurie mi te-am găsit, Diana, şi ce încântare să te citesc; o întâmplare minunată!Voi reveni.
    Cu mult drag,caliopsia

    RăspundețiȘtergere
  2. MĂ GÂNDESC CU ATÂTA DISPERARE
    cât de tare mă dor cuvintele TALE

    ca un cuţit înfipt în iris

    să ne cufundăm în
    marea absolută

    să scăpăm de INFERN!!!

    zise o voce aburindă
    îmbibată în aerosol... [cut from the initial form]

    RăspundețiȘtergere